Pînă la un punct situaţia a fost sub control: se anunţase forţa uraganului, populaţia fusese avertizată să plece, furtuna, de fapt, trecuse fără să atingă punctele vitale ale oraşului New Orleans. Pe această pantă descendentă a îngrijorării s-a declanşat dezastrul: au apărut găuri imense în diguri, apa a năvălit peste tot, s-a constatat că foarte mulţi oameni nu au plecat pentru că n-aveau cu ce să se deplaseze şi unde să se ducă, centrele - unde de bine, de rău au ajuns - nu erau dotate pentru a adăposti, a hrăni şi a da îngrijiri medicale unui număr atît de mare de oameni; poliţiştii, o bună parte preocupaţi să-şi salveze propria familie, alţii, ei înşişi izolaţi, n-au venit la lucru, cei prezenţi erau prea puţini pentru a face faţă dezordinii declanşate după jefuirea magazinelor; la început au fost forţate uşile prăvăliilor cu hrană şi medicamente, apoi cele ale magazinelor de arme. În nici două zile, un oraş civilizat a devenit scena desfăşurării instinctelor primare de supravieţuire, visul american a început să semene, pînă la identificare, cu realităţile ţărilor subdezvoltate. Toată lumea a aflat că, în oraşul unde se trăia uşor, unde muzica era bună, mîncarea şi băutura aveau gust, 35% dintre familiile oamenilor de culoare nu aveau automobile, că 28% dintre locuitori sînt sub limita sărăciei, iar dintre ei, 84% sînt negri. A ieşit la iveală o altă Americă decît cea a superputerii arogante, împărţind sfaturi şi ajutoare victimelor ghinioanelor planetare (fie că ghinionul e o catastrofă naturală sau o dictatură politică). Nici înecaţii, nici jefuitorii nu erau albi. În condiţiile vieţii moderne, după bătăliile antisegregaţie din anii '50 şi '60, problema rasială părea rezolvată; dar acum, şi-a arătat din nou faţa conflictuală: în adăposturile improvizate nu prea s-au văzut feţe albe şi termenul "refugiaţi" a fost folosit pentru cetăţenii americani. Surpriza crea