Niciodată nu am crezut a scrie vreodată despre gropi, dar nu despre gropile din pavaj făcute de maşini, ci despre gropile făcute de om. Gropile făcute de maşini sînt calme, rotunjite bine, din pricina faptului că există simţire în roţile ce sapă în tîmpenia de asfalt, pe cînd gropile făcute de om sînt groaznice, fără nici o milă, fără minim de confort. Omul omoară maşina omului. Hai să spunem că există un soi de inconştienţă a nenorociţilor şpăgari de prin primării care nu se uită ce mama-mamilor lor de asfalt toarnă prietenii lor. Hai să spunem! Adică, e un fel de hazard de necontrolat, unde stratul subţire şi prost de clătită, numit asfalt, e furat de sus în jos, de la primari pînă la ultimul muncitor, sezonier angajat ca să asfalteze şi drumul lui de acasă, de la casă la toaleta din fundul curţii. Să punem, deci, problema astfel, într-o ecuaţie tîmpită. Şi să construim altceva: groapa făcută de om. A omului de la gaze, apă, canalizare care dă cu ascuţitul şi lasă craterul în mijlocul şoselei, crater dur, fără milă, nefăcut după chipul şi asemănarea cauciucului, în rotunjimile fireşti ale firii lui de cauciuc. Groapa făcută de om cu ascuţitul e o sminteală, unde îţi rupi toate osiile, îţi buleşti toba. De ce idioţii de la apă, canalizare etcetera nu-s în stare să-şi acopere crima asupra carosabilului, asupra trotuarului? De ce? De ce nu sînt în stare să se prefacă muncitori pînă la capăt? E greu de înţeles. Bine, nu intru în eterna poveste a lucrului făcut prost, treabă a editorialiştilor din alte pagini ale acestei gazete. Eu vorbesc de maşina mea care a luat gropile astea în bot, în măruntaie, în tobă, în cauciucuri. Şi mai pot vorbi despre un tip de gropi, cu ură şi răzbunare! Groapa neputincioasă iscată din cazna asfaltului de a fi la nivelul canalului. Cîtă putere se iroseşte în a aduce, a potrivi ratarea îngemănării gurii de canal cu asfaltul. Păi, cîte cuvin