Orice naraţiune despre reforma ONU poate începe în acest fel: în septembrie 2005, liderii tuturor naţiunilor se vor întîlni la summit-ul de la New York pentru a revedea progresele făcute de la Declaraţia Mileniului adoptată cu cinci ani mai devreme. Propunerile de reformă sînt complexe, substanţiale şi procedurale, dar, ca de obicei, unul sau două dintre ele captează toată atenţia mediatică. Mai întîi reforma Consiliului de Securitate. Reluînd temeinic şi entuziast o timidă campanie de după sfîrşitul războiului rece, Brazilia, India, Germania şi Japonia - denumite în jargonul onusian "G4" - au propus lărgirea Consiliului de Securitate de la 15 la 25, 6 locuri permanente, dar fără drept de veto, şi 4 locuri nepermanente, care să se rotească din doi în doi ani. Lor li se opune o altă propunere venită de la Italia, Pakistan, Coreea de Sud, Canada, Argentina - grup cunoscut sub numele de "Uniţi pentru Consens" - care propun crearea a noi 10 locuri nepermanente eligibile pentru reînnoire, ceea ce le-ar da un statut semi-permanent. Şansele primei rezoluţii, deja periclitate de eventualitatea veto-ului SUA (care nu încurajează decît Japonia) şi al Chinei, au fost reduse substanţial după summit-ul Uniunii Africane de luna trecută. Invocînd inegalitatea structurală din Consiliul de Securitate, summit-ul a decis ca Africa să solicite 2 locuri cu drept de veto, ceea ce repune în cauză toate minuţioasele negocieri anterioare ale G4. Prezenţa a trei rezoluţii diferite pare a bloca orice propunere de reformă care are nevoie, pentru a fi adoptată, de votul a două treimi din Adunarea Generală. Apoi, ar fi necesar ca aceste state, inclusiv membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, să ratifice modificările Cartei ONU. Poate Consiliul de Securitate să funcţioneze în formula de după al doilea război mondial? Poate adăuga noi membri în baza unei legitimităţi diferite de a celor ci