Cedez în această săptămînă spaţiul rubricii "Alte glasuri, alte păreri" unei scrisori primite din infern. Robert TURCESCU Marţi, 30 august 2005 A trecut uraganul, eu am stat tot la Paul şi Cindy, din fericire nu am fost singură, iar acum stau tot la ei pentru că încă nu am curent. A trecut uraganul, dar acum ne confruntăm cu ceea ce a lăsat în urmă. Imaginile din New Orleans sînt catastrofice, întregul oraş e sub ape... şcoala s-a închis pînă marţea cealaltă, pentru că în întregul campus se desfăşoară operaţiuni de salvare. Sute şi mii de refugiaţi şi răniţi sînt acolo, în spitalul organizat pe stadion şi în sala de sport. Am fost şi noi şi am ajutat, dar deja erau prea mulţi voluntari şi mai mult încurcam. Ne-am înscris să mergem sîmbată seară - pînă atunci erau listele de voluntari pline! Solidaritatea americanilor este ceva care m-a şocat mereu, dar acum, cînd mă aflu chiar în mijlocul acestor evenimente, mă simt cu adevărat copleşită. Ce am văzut în campus parcă m-a rupt în două... era de nerecunoscut totul, peste tot decolau şi aterizau elicoptere cu răniţi şi refugiaţi, sirenele ambulanţelor urlau neîncetat pe străzi... Au venit doctori, asistente medicale şi ajutoare din toată America, Louisiana State University este momentan sediul operaţiunilor pentru nouă agenţii federale, iar ceea ce se întîmplă aici se anunţă a fi cea mai mare operaţiune de salvare din istoria Americii. Şi eu sînt aici, LSU e universitatea mea, New Orleans e oraşul meu de suflet... Am reuşit să fiu aici ca să dau cîteva sticle de apă unor răniţi - şi mă simt ca şi cînd pentru acest moment am venit în America. Credeam că numai în filme o să văd ceea ce am văzut azi în campusul meu. Însă, spre ruşinea mea, am cedat foarte rapid. Noroc că ne-au dat afară repede. Acum am realizat, şi o să menţin afimaţia asta cît voi trăi, că cel mai greu lucru pe care poate un om să-l facă este să fie medic