...şi... dăruiţi-o?! Acest îndemn generos, pe care l-a lansat Dilema veche în acest număr, păcătuieşte prin faptul că, în largheţea sa, lasă neprecizată activitatea ulterioară atingerii concrete a obiectului numit carte. Pentru că, deşi multora nu le trece prin cap aşa ceva, "să pui mîna pe o carte" nu trimite în mod necesar, ci doar posibil, la activitatea numită lectură. Să mă justific: Atunci cînd, noua (la acea dată) ministru al Culturii, doamna Mona Muscă, spunea că unul dintre programele Ministerului se va numi "Prin lectură spre cultură", am fremătat în aşteptarea campaniei publicitare care urma să-l promoveze. Mărturisesc că mi se părea o provocare să "vinzi" ideea cititului unor tineri - căci acesta era oarecum publicul vizat - care sînt bombardaţi de o mulţime de stimuli audio-video, de o mulţime de informaţii şi care trăiesc în cu totul alt "orizont temporar" decît cel pe care îl presupune lectura. Dezamăgirea a fost totală în momentul în care am văzut spotul TV în care, pentru cei care nu îl cunosc, îndemnul era de fapt să dăruieşti o carte şi nu să citeşti una. Story-ul fiind acela că, atunci cînd eşti într-o pană cumplită de inspiraţie şi nu îţi mai găseşti cuvintele nici la telefon, nici pentru (mai) tradiţionala scrisoare (scrisă pe hîrtie albă şi cu stiloul şi nu în pervertita formă electronică...), să dăruieşti o carte. De ce o carte? De ce nu un disc, sau o casetă... (cu manele, de exemplu) - asta nu ni se mai spune. Şi dacă, într-un acces de bunăvoinţă, ascultăm îndemnul spotului şi cumpărăm şi dăruim o carte, cine ne va garanta că acea carte va fi citită? Nimeni şi nimic! Se omite cu desăvîrşire faptul că, în România, aproape fiecare casă posedă o bibliotecă (în sensul de mulţime, mai mult sau mai puţin ordonată, de cărţi) şi orice oraş, dacă nu şi orice comună, posedă o bibliotecă publică. Cartea deci nu este o raritate, problema este că nu (mai