* Jeffrey Eugenides, Middlesex, Premiul Pulitzer 2003. Traducere şi note de Alexandra Coliban-Petre, Editura Polirom, 2005. Farmecul romanului vine, poate, din ritmul povestirii, din liniştea cu care naratorul-personaj principal croşetează propriile tulburări ale devenirii cu accidentele istoriei, feţele "progresului" de după masacre şi răscoale. Nimic din ceea ce se petrece azi nu e întîmplător, se adună din patimile şi imperativele trecutului şi Jeffrey Eugenides excelează în înşiruirea conexiunilor de dincolo de ceea ce oamenilor li se pare că ştiu şi vor. Fatum-ul din tragedia antică se deplasează din Grecia spre Detroit şi se exprimă prin avatarurile industriei de automobile, ale restaurantelor "etnice", ale impulsurilor unui şir de indivizi aparent infinit, ale atragerilor şi respingerilor în căutarea sincronizării. Cititorul romanelor tradiţionale va fi satisfăcut: povestirea e limpede, întoarcerile în timp sînt clar marcate, vălul misterului care însoţeşte orice viaţă reală este manevrat cu abilitate întreţinînd speranţa că peste o pagină-două se va lămuri ceea ce pare obscur. Şi se lămureşte, cel mai des în altă direcţie decît cea aşteptată şi, fără a depăşi limitele plauzibilului, acest joc stimulează interesul lecturii. Pentru cititorul dedat la dulceaţa postmodernă, romanul are atracţiile lui. Autorului nu-i sînt străine procedeele povestirii deconstruite, dar le utilizează cu maximă prudenţă. Starea de ambiguitate a naratorului-hermafrodit permite deschiderea şi înţelegerea celor mai ciudate persoane, personaje fixate în propria identitate. Eugenides înscrie situaţiile singulare în fluxul vieţii comune, în lumea agitată de interese divergente, amalgamul este, în acelaşi timp, familiar şi neobişnuit. Din Smirna în flăcări, pe insula Ellis, de aici la Detroit, de la Detroit în Berlinul de unde a dispărut Zidul, personajele îşi poartă biografia reală şi pe