La Sziget, bodyguarzii îţi zîmbesc sub felinarele multicolore, iar urmaşii lui Voltaire umblă défoncés ziua-n amiaza mare şi nu se sfiesc să-ţi ceară la tot pasul foiţe. Acolo Paul van Dyk e doar un alt nume pe afiş, în vreme ce biletul pentru o zi la festival costă aproape cît intrarea la evenimentul Paul van Dyk de la Bucureşti. Prognoza meteo mizerabilă şi diferendele istorice dintre români şi unguri sînt contrazise în fiecare an de vremea superbă şi de relaxarea generaţiilor mai destupate la minte (în vreme ce roaming-ul Connex luase o neaşteptată pauză de week-end, am bozgorit amical pe mobilul oferit de un ungur, care a ţinut să ne asigure că nu ne poartă pică pentru trădarea lui Mihai Viteazul). La Sziget nu merg: festivalierii aspiranţi consumatori de Stuffstock, Sighişoara, Folk You şi de nenumărate alte mici şi mirositoare a bere evenimente autohtone, rockerii care nu fac diferenţa între un pogo în faţa scenei şi o bătaie cu punkerii, mimozele de plastic care nu suportă toaletele ecologice, duşurile la comun sau dormitul în cort şi nici oamenii responsabili care se fac că au uitat de benzile de magnetofon cu Zeppelin traficate în tinereţe. Festivalul are cea mai mare densitate de stiluri muzicale pe kilometru pătrat, comparativ cu orice alt eveniment din sud-estul Europei, respectiv cea mai mare densitate de oameni care merg cu aceeaşi bucurie la Nick Cave, Youssu N'Dour şi Timo Maas, iar între acestea dau raite şi pe la cortul de muzică clasică, site-ul afro, zona de sporturi extreme sau scena de teatru. Sau care îşi fac timp să scrie un mail şi să citească presa de acasă online, totul pe gratis la cortul de net. E o banalitate să spui că Budapesta respiră aerul unei capitale europene, dar acest lucru devine şi mai pregnant cînd observi că autorităţile lor pregătesc oraşul pentru festival mai bine decît o fac ale noastre pentru inundaţii. Cei peste 300.000