E vară, e cald, e iulie. Căldura sufocantă a serii o scoate pe Neaga pe prispa casei. Aşteaptă şi şuşoteşte cu ţiganca ce o are roabă-n casă. Bărbată-său este plecat de cîteva zile cu fraţii lui în tîrgul Buzăului să mai tîrguiască una, alta, ba pentru nevoile casei, ba să mai vadă cum mai stă lumea. Ea, rămasă c-o slugă şi-un cîine, încercă să-şi omoare zilele lungi de vară cu treburi mărunte prin curte, cu dereticat prin casă, cu poveşti noaptea pe prispa casei în compania Bălaşei ţigănca şi a lui Nedelco, ţigan şi el, frate cu Bălaşa, ce s-a pripăşit de cîtva timp pe lîngă casa lor. Azi aşa, mîine aşa, ochii negri ai ţiganului i-au aprins inima şi, de săptămîni şi zile, aşteaptă să rămînă singuri, să-i spună focul ce i-a luat minţile. Şi iată că veni şi ziua aia, iar nerăbdarea îi dă fiori, iar noaptea pare că nu mai vine odată. Nu-i mai e aminte nici de tors, nici de poveştile Bălaşei, nici de găinile ce cer de mîncare. Mai are un singur of, să-l îndepărteze pe Stoica ce se tot plimbă cu un cîine prin curte şi nu-i dă pace. Ştie că nu face decît s-o urmărească ca apoi să-i spună tot lui Stiria. Îi strigă să-şi ia cîinele şi să plece sus la stînă, că sigur au nevoie de ei acolo. Supărat, Stoica îşi ia cîinele şi pleacă. Nu se poate împotrivi că-i este stăpînă şi acu pune să-l bată şi doar Dumnezeu îl mai poate scăpa din mîinile ţiganilor. Nu abandonează totuşi lupta şi pleacă în sat. Mai întîi trece pe la casele fraţilor stăpînă-său şi cum nu-i găsi, intră la vecinul Panait cupeţul ce şade pe prispă c-o babă. "Ce-i cu tine Stoico?" - şi pe nerăsuflate Stoica îi împărtăşeşte toate bănuielile şi prepunerile lui. Ochi şi urechi, babă şi negustor ascultă şi se minunează de obrăznicia Neagăi; auziseră ei zvon prin sat cum că soţia lui Stiria ar fi păcătuind cu un ţigan. Dar de, zvonu ca zvonu, uneori mai e spus din pizmă, la beţie, din prostie sau că-i gura slobodă a c