Shakespeare, Romeo şi Julieta Nu demult, primesc un telefon prin care directorul unui foarte important teatru din ţară mă invită la premiera inaugurală a noii stagiuni; în plus, adaugă omul, subliniind discret că ăsta este, de fapt, evenimentul-cheie, va fi atunci şi festivitatea cînd "dăm oficial teatrului numele lui..." - şi rosteşte patronimul unui scriitor (dramaturg, dar mai cu seamă poet) dispărut acum patru sau cinci ani. Îi mulţumesc pentru invitaţie şi îl felicit pentru ducerea la bun sfîrşit a spectacolului (excelent, după spusele lui); cît despre chestia cealaltă - zic eu în treacăt - îmi exprim, personal, unele reţineri. "Era singurul care avea legătură cu noi", îmi răspunde el repede, crezînd, probabil, că strîmb din nas la auzul numelui. "Nu de persoană e vorba aici - zic - ci de idee ca atare." "Păi - îmi replică vexat conlocutorul - noi rămăsesem singurul teatru fără nume din România!" Într-adevăr, după 1989 o adevărată manie a botezurilor a început să bîntuie prin instituţiile de spectacol care, pînă atunci (cu minime excepţii), se chemaseră, neutru, "teatru de stat", "teatru dramatic" sau "teatru naţional". Acum îmi dau seama că, de fapt, nu am ştiut niciodată cu siguranţă ce însemnau aceste precizări; bănuiesc totuşi că se refereau la "gradul" (de importanţă?) acordat teatrului de către autorităţi. Căci, atîta vreme cît toate scenele erau subvenţionate, de bine-de rău, de la bugetul central, denumirile nu puteau indica, aşa cum se întîmpla în ţările occidentale, apartenenţa la o anumită "putere" - de exemplu, în Germania de Vest, teatrele "de stat" (Staats...) primeau bani de la Guvernul federal, cele ale landurilor (Landes...) de la regiune, iar cele municipale (...der Stadt sau Städtische...) de la oraş; sistemul funcţionează şi acum. În România, între timp, teatrele au fost "descentralizate", imensa lor majoritate trecînd fie în subzistenţa cons