Un panseu mult invocat in tranzitia romaneasca spune ca „suntem prea saraci pentru a ne cumpara lucruri ieftine”. Este o concluzie repetata de mai toata lumea, dar ignorata exact atunci cand ar trebui sa nu fie. Cugetarea este valabila si in cazul masinilor.
Dincolo de calitatea evident mai slaba, un automobil ieftin va fi revandut intotdeauna cu o pierdere de pret mult mai mare (procentual) fata de un model mai scump.
Cati dintre cei care-si cumpara o masina noua isi pun problema pretului pe care il vor obtine peste ani, cand vor dori sa-si schimbe autoturismul? Prea putini, in comparatie cu tarile occidentale, care acorda un interes meritat acestui element. De fapt, mentalitatea occidentala conduce la un alt tip de gandire.
Proprietarii de automobile din tarile cu traditie nu socotesc in primul rand costul masinii, ci pleaca de la diferenta de pret a masinii noi si a masinii ce va deveni, vrem, nu vrem, veche. Sa plecam de la cumparatorul A.
Daca acesta plateste 10.000 de euro pe modelul nou, iar piata ne arata ca acelasi model, fabricat acum 4 ani, a pierdut 5.000 de euro, rezulta ca pe A il costa, practic, 5.000 de euro, pentru a folosi masina timp de patru ani. Intervine acum cetateanul B, care isi cumpara un autoturism ce costa 15.000 de euro.
Daca peste patru ani masina lui B se vinde cu 10.000, putem spune ca, dupa criteriul enuntat la inceput, proprietarii celor doua automobile, diferite, platesc aceeasi suma, 5.000 de euro, pentru a detine o masina timp de patru ani.
Diferenta intre cei doi va fi data in schimb de calitatea vehiculului pe care l-a condus fiecare. A s-a multumit cu o compacta, in timp ce B s-a lafait intr-o limuzina de clasa medie. Pana aici lucrurile sunt simple.
Daca insa constatam ca masina de 15.000 de euro ajunge sa se vanda dupa cei patru ani cu 11.000 de
