Prin vara lui 2001, cu foarte putina vreme înainte de atentatele al-Qaeda de la New York, Henry Kissinger se întreba într-o carte prea putin citita la noi daca America are nevoie de o politica externa. La noua luni de la victoria electorala a lui Traian Basescu îmi vine, din pacate, sa ma întreb daca Romania chiar are o politica externa. Inceputul în forta al noului presedinte, pe care destui îl credeau un novice în materie de relatii internationale, a uimit pe multi si a încantat pe putinii analisti lucizi care întelegeau ca, dupa terminarea negocierilor de aderare la UE, trebuie cautat un nou camp de influenta si actiune pentru politica Bucurestiului. Prin februarie-martie, presedintele se întalnea în cateva saptamani cu George Bush, Vladimir Putin, Gerhard Schroeder, Jacques Chirac, Viktor Iuscenko si vizita Japonia. Tot pe atunci era anuntata o îndrazneata strategie de securitate nationala, centrata din punct de vedere actional pe obtinerea unor aranjamente bilaterale de securitate cu Statele Unite si Marea Britanie (faimoasa “axa”). Ea ar fi urmat sa sustina actiunile preventive împotriva terorismului, desfasurate nu cum prea multi experti improvizati s-au grabit sa afirme, de capul nostru, ci în cadrul unor “coalitii de vointa”, formula privilegiata de administratia americana în ultimii patru ani. Mai mult, securitatea Romaniei era vazuta ca dependenta de rezolvarea conflictelor înghetate din spatiul fostei Uniuni Sovietice, cu un accent deosebit pe chestiunea transnistreana. Romania ar fi urmat sa constituie un stat-pivot la Marea Neagra, jucand aici rolul pe care Polonia îl are în nordul si centrul spatiului ex-sovietic: exportator de securitate, încredere si valori ale democratiei liberale.

Ce se întampla de atunci? Politica externa pare sa fi intrat într-un con de umbra foarte larg, din care mai nimic nu pare sa o scoata. Din cand în cand, vreun