Batranetea si moartea sunt subiecte incomode intr-o lume preocupata intens de prezentul ei si care face din hedonism aproape o religie. La fel se intampla cu boala, suferinta, saracia, disperarea, nebunia, in general cu tot ce stanjeneste o perceptie fericita a lucrurilor si te confrunta cu slabiciunile fiintei umane. Orice forma de vulnerabilitate e privita cel putin cu suspiciune, pentru ca in oglinda ei poti contempla acea parte pe care o refuzi, de vreme ce societatea cultiva ca valori supreme puterea, eficienta, stapanirea de sine, siguranta si tot ce il prezinta pe individ ca pe un invingator. In acest context, batranul evoca si el figura exclusului, considerata de Ernesto Sabato, intr-un interviu, figura emblematica a epocii noastre. Asta din pricina ca legaturile celui batran cu lumea slabesc incet, incet, pana la inconsistenta. Pe de alta parte, el ne obliga sa ne privim proiectati spre viitor ca la o parte din noi in care, deocamdata, nu ne recunoastem sau refuzam sa ne recunoastem, dar o presimtim ca o certitudine. Incert ramane doar modul in care vom imbatrani (daca vom apuca sa imbatranim) si felul in care vom muri. Din aceasta neliniste s-a nascut multa literatura, filozofie, s-au nascut mituri, ceea ce face inca o data incomode cele doua subiecte. Ca sa nu mai spunem ca s-au nascut in jurul lor o seama de stereotipuri, constructe culturale care definesc intr-o epoca opinia comuna asupra a ceea ce inseamna a fi batran sau a muri. Ca felul in care traiesti aceste stari ale devenirii tale in mare masura predefinite cultural e destul de convingator demonstrat de o carte cum e cea a lui Philippe Aries, Omul in fata mortii si, intr-un fel, cartea lui Livius Ciocarlie face transparent, cu alte mijloace si in alt registru, acelasi lucru.

Cartea sa e, inainte de toate, o marturie, in care experienta de viata si cea de lectura sunt puse in scena, dup