Cînd l-am cunoscut pe Dieter Acker, acum vreo două decenii, am fost frapat de amestecul heteroclit de ştaif german şi poantă ardelenească. Mă întrebam ce ar indica analiza sîngelui acestui om mare la stat cu barbă a la Brahms şi glasul cameleonic precum cel al gornistului din liedul lui Paul Constantinescu vor fi fiind mai multe leucocite, semne ale rigorii şi severităţii cu care ascendenţa l-a împuternicit sau va fi prevalînd hemoglobina cu care ambianţa transilvană l-a pricopsit? Dincolo de orice pariu şi orice precumpănire eram convins că aveam în faţă un hibrid, un neamţ hîtru, deopotrivă spiritual şi reticent, pe cît de introvertit uneori, pe atît de extravertit alteori. Poate că din acest motiv ne-am acomodat fără mare străduinţă. Poate că tocmai datorită insolitei lui individualităţi am putut lesne comunica, împărtăşindu-ne dezinvolt gîndurile, proiectele, afirmîndu-ne totuşi continent neliniştile, într-un dialog în care schimbam cu nonşalanţă dominanta cu tonica, fără a ne propune neapărat rezolvarea printr-o cadenţă perfectă ori plagală. Am conversat îndeosebi pe tema muzicii noi, dezvoltînd variaţiuni care mai ornamentale, care mai structurale, cu accente omofone ori, dimpotrivă, polifone, convenind că în principiu experimentul sonor are chipul fie al unui înger diafan şi manierat, fie al unui demon cu puzderie de braţe care de care mai fioroase şi mai agresive. Un înger (ori demon) care zboară cu spatele înainte peste un cîmp de morminte împins de un suflu ce vine din Paradis (sau din Infern). Pe grima îngerului (ori pe mutra demonului) cu aripile întinse, aflat în zbor orb către o post-istorie a muzicii incitantă şi riscantă, expresia calmă, ingenuă (sau cea cruntă, fioroasă) s-a transformat cu timpul în consternare şi perplexitate. Nici îngerul şi nici demonul nu mai ştiu dacă zborul lor e utopie sau realitate, dacă despicarea nodului gordian înseam