Întâiul roman al lui Marin Preda, în ordine valorică şi strict editorială, este o multiplă provocare pentru cititor, indiferent dacă acesta l-a parcurs de nenumărate ori sau se află în faţa primei lecturi. Citim de fiecare dată altfel o operă mare, frecvent reeditată şi intens discutată; clişeele critice care se nasc, interpretările circulând până la deplina sastisire, introducerea protagonistului sub o umbrelă onomastic-tipologică (moromeţianismul) ferindu-ne de ploaia întrebărilor legitime, toate acestea nu pot răpi nimic din bucuria cu care trecem, o dată în plus, prin satul din câmpia Dunării scăldat în soarele unei veri nesfârşite. E în Moromeţii. I lumea pe care o cunoaştem: Ilie Moromete stând pe stănoaga podiştei, fumând şi uitându-se pe drum, Catrina, roşie la faţă, trebăluind ca un miraculos miriapod domestic, Paraschiv cu buzele lui împletite, trăgând câte un picior în burta calului, colţosul Achim şi Nilă cu fruntea lui lată şi groasă, încreţită în sus a nedumerire, Niculae terorizat de o Bisisică infernală, la antipodul mioarei năzdrăvane de pe-un colţ de rai, liniştita Tita şi copilăroasa Ilinca, Guica, imagine sfredelitoare a răutăţii, bestecăind la ghemul ei de lână neagră, Birică îndrăgostit şi cântând dumnezeieşte, Polina vorbind tăios şi înalt, în timp ce ochii îi sticlesc a veselie, Bălosu cu ceafa lui albă, nearsă de soare şi stăpân peste patruzeci de pogoane de pământ, voiajorul Victor, cu glasul lui ,spălat" şi obrazul ,de porc", luminosul Dumitru lui Nae, cumsecade tocmai pentru că e aşa de puternic, şi aprigul Ţugurlan pe care comicăriile din poiana lui Iocan îl fac şi mai duşmănos, Cocoşilă, o injurie continuă, bogată, atotcaracterizantă, şi sfiosul Ion al lui Miai; atâţia şi atâţia alţii, personaje rotunde sau siluete abia conturate, traversând şi umplând un univers familiar...

Dar pe care abia acum cred că îl putem înţele