Adrian Stoica Prin definitie, privatizarea nu este un scop in sine, ci se urmareste imbunatatirea performantelor unei intreprinderi prin inlocuirea managementului statului, considerat pagubos, cu cel privat. Ce se intampla insa atunci cand managementul statului roman este inlocuit cu managementul statului elen, francez sau ceh? Acestea nu sunt situatii ipotetice, ci cele care au aparut nu de putine ori in cursul privatizarilor din ultimii 15 ani. Primul caz de notorietate a fost cel al RomTelecom, preluat de compania elena de stat OTE. Apoi a urmat privatizarea uzinei Dacia Pitesti cu grupul francez Renault, in cadrul caruia statul francez avea inca o participatie deloc neglijabila la acel moment. Mai recent, a inceput privatizarea utilitatilor. Distrigaz Sud a fost preluat de Gaz de France, dupa ce in competitie se aflase si o alta companie de stat, de aceasta data de la Rasarit, adica Gazprom, Electrica Oltenia a intrat pe mana statului ceh, prin intermediul societatii CEZ, iar italienii de la Enel sunt noii proprietari ai Electrica Banat si ai Electrica Dobrogea. La vremea respectiva, sindicalistii din domeniu si chiar directorul general de atunci al Electrica, Silviu Lucian Boghiu, au contestat public normalitatea unui astfel de demers prin care statul roman este inlocuit cu statul italian sau cu cel ceh. "Nu mi se pare normal ca investitorul strain sa fie o companie detinuta de stat, in mai mica sau in mai mare masura", spune si acum Gheorghe Capatana, presedintele Federatiei Sindicale Energia Mileniului III. In aproape toate cazurile, privatizarea cu companii de stat din alte tari nu a adus foarte multi bani in vistieria statului roman, punandu-se accent pe investitiile asumate de noul proprietar. In schimb, preturile si tarifele practicate de respectivele companii au intrat imediat pe o curba ascendenta. De notorietate este cazul RomTelecom, societatea n