Irina

şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă

în care iarba necosită se ridica în august

până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,

prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir -

şi lumea

încetinind lent,

în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o

părăsire totală. Surâzând extatic.

Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită

de bareta sandalei)

şi pulpa albă, aproape cântând,

înfiorată de vântul stârnit din senin.

Au trecut aproape doi ani.

Este vară din nou, un anotimp copleşitor

ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.

Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai

lung

(mi se spune), iar furia, ei bine,

furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi

vorbe.

Sunt un om politicos şi singur

imaginându-şi tot mai des

o casă de cărămidă

şi o alee lungă,

coborând către un loc întunecos şi rece,

fără întoarcere.

ploaie, vorbe neînsufleţite...

lui m. ivănescu

vârsta la care vântul îţi flutură gleznele

fără teroarea că, mai târziu, te vor despărţi ani-lumină

de singurătatea prusacă a buzelor ei,

preţios numite de alţii focuri de tabără -

vârstă ingrată, s-ar spune în cartea nedeschisă de ani

dintr-o bibliotecă îngustă, prin care alunecă lenevoase

femei în paltoane de iarnă - e-o seară prea tristă,

cu ploaie, vorbe neînsufleţite şi vodcă lemon,

şi umezeala îţi pătru