Şi acum, pentru că tot a trecut suficient timp ca primele impresii să se sedimenteze în judecăţi cât de cât critice, e momentul să vorbim despre lungmetrajele din competiţia de la Sfântu-Gheorghe. Nu toate, n-aş avea loc pentru o analiză aprofundată şi dată fiind calitatea peliculelor, cred că merită mai mult decât un crochiu - două.
Să încep cu ce nu mi-a plăcut, ba chiar m-a revoltat: e regizat de Thomas Vinterberg, scris de Lars von Trier (auziţi vreo dogmă?) şi se numeşte Dragă Wendy. Care nu e o fată sau un animăluţ de casă, ci... un pistol. Buuun, avem un grup de prieteni structurat "corect politic": "normalul" Dick (britanicul Jamie Bell), un puşti dezabilitat şi fratele său, ciudatul clasei, o fată blondă şi durdulie. La care se adaugă - vă stătea pe limbă, nu? - un băiat de culoare, infractor timpuriu. Ei sunt pacifişti, dar obsedaţi de pistoale. Nu, nu dorm ţinându-le în braţe, dar asta numai pentru că armele au propriile "pătuţuri". Cam greu de crezut, dar lucrurile nu se opresc aici, grupul cristalizându-se într-un soi de cabală dandy. Nu mai e nevoie să spun că legătura dintre dandysm şi pistoale rămâne obscură. Nici că rafinamentul acestui trend nu se simte nicăieri sau că filmul se încheie cu împuşcături care numai inofensive nu sunt. Şi cu ce te-ai ales la sfârşit? Cu nişte premise care au zero coeziune sau logică pe baza cărora se dezvoltă un scenariu mai mult decât formulaic. Cel mai comercial film cu putinţă e desigur formulaic, dar măcar îţi oferă nişte premise coerente, care să justifice desfăşurarea tip reţetă a incidentelor următoare. De la Dragă Wendy nu te alegi nici măcar cu atât. Iar satira, ale cărei indicii le vezi sau mai degrabă ţi se aruncă în ochi ca praful, e subminată de implauzibilitate. Exemplul contrar îl găsiţi la Caragiale sau la Cristi Puiu: personajele au carne şi oase, dar şi fiziologie, cu toate că sunt al
