Reabilitarea postumă echivalează cu un act de retrocedare (tardivă), deşi îţi vine să zici, într-o primă fază, ,la ce bun? e prea tîrziu!". Dar cînd la mijloc e ,un nume pe o carte", chestiunea dreptăţii, făcută chiar şi în al doişpelea ceas, devine preţiosul bilet de intrare în istorie, dacă nu şi în canon. Destui mari scriitori au murit fără să cunoască gustul dulce al celebrităţii, tentaţia tirajelor ameţitoare şi a traducerilor în nu ştiu cîte limbi, ceea ce înseamnă că popularitatea vulgară (în sens etimologic) nu are în mod necesar de-a face cu decantarea valorică ulterioară. Kafka e un caz notoriu, dar mai sînt şi alţii. Discuţiile cu ,orizontul de aşteptare" se pot prelungi la nesfîrşit.

Îmi place să cred că incipitul pe care tocmai l-aţi citit nu e pînă la urmă atît de inutil. Încercaţi să-l definiţi pe Italo Svevo în zece cuvinte şi veţi vedea că nu puteţi scăpa de poncife, de truisme juvenile şi de judecăţi cu aspect de compunere şcolară. Autorul italian în cauză n-a fost un ,clasic" în viaţă: iată un bun început de discuţie (care nu se vrea un profil de scriitor, ci o viziune generală asupra operei sale etc.). Şi-a publicat toate cele trei romane pe cheltuială proprie şi abia spre sfîrşitul vieţii a făcut o oarecare vîlvă, mai mult contestări decît aprecieri. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, într-o vreme cînd D'Annunzio monopoliza scena literară italiană, o apariţie ca Italo Svevo (pseudonim al lui Ettore Schmitz, fiu al unei familii de evrei înstăriţi din Trieste, cu rădăcini germane, pe linie maternă) nu putea decît să contrarieze. Tradiţia scrisului frumos, care îşi găsise şi aici destui adepţi, s-a indignat cînd a fost silită să-l accepte în sînul ei pe ,barbarul" Svevo, căruia simţul limbii, ,vorbirea" frumoasă şi colorată, construcţia limpede şi echilibrată păreau să-i lipsească cu desăvîrşire. Ce rămînea, aşadar, de iubit în pro