Am deţinut, în cursul anului 1973, în revista Magazin, condusă pe atunci de Octavian Paler, o rubrică de portrete literare, sub genericul Oameni de cuvînt. Ultimul articol care mi-a apărut acolo (nr.808 din 31 martie 1973) a fost cel consacrat lui Al.Paleologu (intitulat de mine ,Un Ťgentlemanť melancolic, ironic şi vechi", redus, de redacţie, la ,Un melancolic ironic"), după care rubrica a trebuit să fie desfiinţată (cu tot regretul lui Paler), din ,înalt" ordin, întrucît textul meu provocase o ,luare de poziţie" foarte dură în Era socialistă (nr. 4/1973), organul ideologic al P.C.R., urmată de un articol incriminator la fel de aspru în Contemporanul (nr.15/1973; reproduc, în subsol, ceva din acest ,dosar"). La data cînd am scris articolul, acum peste 32 de ani, Paleologu publicase doar două cărţi, iar eu îl văzusem o singură dată. Dispariţia dintre noi a lui Alexandru Paleologu, o imensă pierdere pentru spiritul şi litera româneşti, e tristul prilej de a propune cititorului viziunea unui om tînăr asupra acestui excepţional cărturar, niciodată bătrîn. Mă flatez cu supoziţia că, june zvăpăiat, ceva tot am prins din miezul unui om-arhipelag, nu insulă.
Trimiterile le-am făcut după numerotarea paginilor în noua ediţie.
În rest, n-am schimbat o virgulă.
L-am văzut o singură dată1 pe Alexandru Paleologu. Era în biroul său de la ,Cartea Românească", în spatele unui turn de manuscrise ("Asta e fleac. Să vezi ce am acasă"), într-un impecabil costum gri, cu batista nonşalant ieşită din buzunărelul de la piept; amabilitatea şi ideaţia sa, ambele de un rar aplomb, au impus memoriei mele imaginea a ceea ce putem numi un gentleman cerebral.
Nu părea strivit de cantitatea aceea angoasantă de hîrţoage ce trebuiau citite. Le considera cu o superioară toleranţă. Le privea cu tandreţea şi mustrarea cu care supraveghează un tată
