Deunazi, la o sueta, un prieten, de meserie procuror, mi-a povestit ce a vazut, auzit, facut si invatat in Statele Unite, unde a urmat o specializare. Era tare curios, il rodea o chestie.
A intrebat, pe unde-a fost: ce se intampla cu un procuror ale carui sentinte sunt desfiintate de instantele de judecata? Il sanctioneaza cineva, il cearta? – Ce spui tu de cearta, de sanctiune, i se raspunde? Nu, omul isi ia pur si simplu bagajele si se cara! Ura, si la gara? Se muta in alt stat, se face eventual avocat o vreme, se da cuminte la fund, abia dupa aia isi reia cariera rupta.
O ia de la capat!
Mai, sa fie? Da de ce, intreaba amicul meu, ca doar greseala e omeneasca. Ori poate chiar si juratii si magistratii gresesc (in America, procurorul nu e magistrat, in sala de judecata are fix aceeasi demnitate ca avocatul), de ce sa plateasca procurorul pentru ei? – Pentru ca greseala se plateste, primeste replica. Greseala procurorului costa bani.
Contribuabilul american e foarte sensibil cu banii lui. Intreaba: "Cat a costat procesul asta?". Ma rog, nu intreaba contribuabilul taximetrist si contribuabila florareasa, ci in numele lor, presa pune intrebarea.
Si se face socoteala: pentru procesul cutare, procurorul neindemanatic a lucrat cu atatia politisti, a facut expertizele cutare si cutare, inregistrarile telefonice si video au costat atat, in fine, puse cap la cap, costurile au suficiente zerouri pentru a provoca indignare publica.
Ei, si-acu’ parca mi-a picat fisa, de ce tot vad in filmele de la Hollywood procurori cu niste fete plouate, cu grimase de parca tocmai le-a revenit gastrita. Asta se intampla, bineinteles, la final, cand sunt batuti prin knock-out de vreun avocat istet ori de preamilosii jurati. Iata explicatiunea: domnu’ procuror urmeaza sa si-o ia pe cocoasa, adio slujba, adio faima, adio car
