Intrînd azi în erecţie ideatică (vai, domnule Cosaşu, ştiam că vorbiţi frumos!) pe problema de-mai-jos, am liniştea că nu sînt un demagog. Dacă nu Dumnezeu, Cel care nu a făcut niciodată literatură, măcar Supravieţuirile mele sînt martore că ştiu de mult ce este un sex într-o nuvelă, ce e o vorbă curat murdară, ce voluptate poate încerca autorele scriind negru pe alb cuvîntul c... La primul volum predat Cărţii Româneşti, mi s-a spus în faţă de către un redactor (care a pasat manuscrisul lui Mugur) că sînt un obsedat sexual, era prin '72. Marin Preda - semnînd "foaia de drum" spre cenzură - nu a avut această obiecţie. O nostalgie veselă mă cuprinde azi pentru momentul muzical (aşa da, vă recunosc) cînd monşerul a stat să-mi explice că, într-o schiţă care se petrecea într-un regiment de cavalerie, cuvîntul acela de trei litere, natural în orice instrucţie călare, nu ar trebui să-l folosesc decît maximum de două ori... Şi dacă nici Marin Preda nu agrea cuvintele tari şi împuţite, situaţiile scatologice şi înjurăturile sacramentale - atunci cine? Ar fi dat el drumul unui volum intitulat Băgău? Sau Letopizdeţ? Unui roman care începe cu: "Sînt o doamnă, ce p... mea..." scris fără puncte-puncte? Cînd? Atunci? Dar cine ar fi îndrăznit să ducă la o editură asemenea "porcării"? Veselia mea creşte cînd îmi închipui cum ar asculta azi preferaţii mei în proza zisă de azi - un Sorin Stoica, un Filip Florian, un Petre Barbu, un Bobe, o Ioana Bradea, ca să nu ajung în larg cu Fric-ul lui Agopian - un asemenea sfat literar: să nu scrii mai mult de două ori cuvîntul c... În stilul zilei: s-ar p..., s-ar c... pe ei, deşi cel mai expresiv rămîne: ar muri de rîs. Cum să numeri de cîte ori apar într-un text cuvintele socotite, din bătrîni, neruşinate? Ar fi realmente o ruşine pentru scriitor să-şi cenzureze spontaneitatea, voluptatea, libertatea. Da' pe ce vremuri trăim? Hai sictir! (Vai,