Avînd, în ultimul timp, contact şi cu zone mai puţin centrale sau "de lux", şi cu magazine, restaurante sau alt soi de buticuri mai puţin sofisticate, mi-am dat seama că am depăşit (noi, ce-i păşiţi pe calea bunăstărilor capitaliste) etapa în care acceptăm orice (de fapt nici înainte nu acceptam, dar era mai greu s-o arătăm). Cei 16 ani postsocialişti, trăiţi într-o societate pe alocuri civilizată, ne-au rodat totuşi, în cultură civică, drepturile consumatorului şi, pînă la urmă, standarde de viaţă decentă. Deja, atunci cînd intrăm într-un magazin sau restaurant, pornim cu un bagaj de cunoştinţe şi cerinţe care le depăşesc pe cele cîndva tradiţionale, şi anume de a avea mîncare proaspătă sau, pur şi simplu, carne. De pildă, nu mai accept să nu pot alege produsul, să nu-i pot studia pe îndelete (uneori chiar maniacal) eticheta, ca să văd ce termene are şi ce fel de substanţe (cît la sută naturale) conţine. Nu-mi plac şi nu-mi inspiră încredere magazinele în care vînzătoarea îţi dă ea însăşi produsul, chiar dacă e premabalat, de pe tejghea. Nu accept cutii de lapte strîmbe sau teşite, pachete de unt deformate, iaurturi semi-ude sau ape cu eticheta scorojită. Mi se pare dubios sau depăşit magazinul care nu are mai multe feluri de mărci ale produselor de acelaşi tip, din care să poţi alege. Mi se par de neacceptat fructele strivite, sau cu candida, care se vînd în supermarket-uri şi pe care unii chiar le cumpără în cantităţi mari. S-a dus vremea în care mai era cazul să accepţi un ou spart, între cele zece pe care le luai, fără dată pe ele, într-o pungă ca vai de ea. Sau, înaintînd tot mai mult spre casă, detest cel mai tare lipsa pungilor, în anumite buticuri nefericite de cartier, pe care trebuie să le ceri şi pe care ţi le mai şi taxează la sfîrşit. Vînzătoarele care ridică tonul, sînt nepoliticoase sau te lasă să aştepţi, ies şi ele din discuţie, pentru că poţi să le