Pe vremea aceea, acum patru ani, aveam un televizor, mic, şi în bucătărie. Detestam acest lucru şi, de aceea, nici nu-l foloseam. Un protest timid, nebăgat în seamă de nimeni. Habar n-am de ce l-am deschis în acea după-amiază... Prietenii mei ştiu că nu ratez nici o ediţie a Festivalului "Enescu", că ani la rînd am avut abonament achiziţionat pe talonul de pensie al mamei mele, că am cîteva preferinţe clare, cîteva personalităţi pe care le aştept, nu întotdeauna şi cele la care vibrează oficialităţile, prilej cu care devin, unii, brusc melomani, că la cafeaua de dimineaţă povestesc celor dragi cum a fost ziua precedentă. Desigur, impresiile unui amator, iubitor şi fidel. În fine, în după-amiaza de marţi, 11 septembrie, i-am telefonat prietenei mele şi i-am amintit că seara îl voi vedea, în sfîrşit, pe KURT MASUR dirijînd, la Sala Mare a Palatului, London Philharmonic Orchestra. În program, Beethoven, Simfonia nr. 1 şi, cred, nu mai ţin minte, Bruckner. De ce mă fascinează? Din tot ce am ascultat, diferite înregistrări pe casete sau pe CD-uri, Beethoven, Brahms, Mahler, am simţit tuşa puternică, fermă, rigoarea neamţului. Dar, şi asta întotdeauna, pe undeva, pe dedesubt, o vibraţie tandră, o căldură, o emoţie, un tip special de sensibilitate. L-am văzut, cred că pe un canal francez, dirijînd orchestra din New York. Se filma din timpul repetiţiilor. Felul în care le vorbea, exact cum şi dirija, ferm şi tandru, în acelaşi timp, accentele puse pe o frază muzicală, reluate iar şi iar, căldura cu care îi privea, cumva pe furiş, pe membrii orchestrei, ceea ce se vedea în privirea lor... Un bărbat frumos, cu aer de aristocrat, un muzician sever, care ştie ce vrea şi nu se lasă pînă nu obţine: Kurt Masur. O mare personalitate. În după-amiaza de marţi, 11 septembrie 2001, m-am îmbrăcat foarte elegant. Şi cu multe ceasuri înainte, tot aşa cum bunica mea se ducea la tren. Nici n