Aveam vreo 15 ani cînd am citit dedicaţia lui Alexandru Paleologu către A.E. Baconsky, pe cartea numită Bunul simţ ca paradox. Închinarea amicală se încheia prin formula: "...şi, last but not least, DOMNULUI A.E.B..." Am descoperit ulterior autorul acela cu nume grecesc, pe care-l asociam, fals, cu V.G. Paleolog (neavînd, încă, posibilitatea de a-l conecta, apocrif, la familia omonimă a bazileilor bizantini). Textul provoca fiorul ineditului absolut. Nu putea fi comparat cu tonul stereotip al eseurilor din anii '80 care căpătaseră, în majoritate, ştampila unei goale preţiozităţi sibilinice. Abia intuit, Alexandru Paleologu mă fermeca deja prin jactanţa lui elegantă, prin verbul său deopotrivă tăios şi flexibil, ca o lamă de Toledo. Regăseam în pulsaţia lui aforistică tonusul aparent cinic, dar plin de înţelepciune, al moraliştilor francezi din stirpea lui Vauvenargues şi La Rochefoucauld. La capătul lecturii - completată apoi cu alte cărţi ale acestui maestru informal - am înţeles de ce preţuise el atît, în scrierile tatălui meu, domnia caracterului literar. Din domnia spirituală se întrupa cea mai eficientă, căci intern corozivă, opoziţie la realitatea trivială a comunismului crepuscular. Numai domnii se puteau salva, împreună, unindu-şi, cu etichetă şi tact, individualităţile condamnate. Trebuia să rămîi domn împotriva tuturor dejecţiilor lumpenizante, să-ţi ţii rangul interior mai presus de avatarurile umilinţei programate. Din fericire pentru adevărul pe care-l aproxima, predicaţia seniorială oficiată de Alexandru Paleologu se ridica pînă la Dumnezeu. El îl slujea, discret şi ferm, pe Hristos ca Domn. Găsise în Acela un model de nobleţe transcendentă şi nepărelnic întrupată. Aşa că nu mă miră fidelitatea lui faţă de Împăratul ceresc, în sacramentul căruia a ţinut morţiş să plece din lumea noastră. Nu mi-aş fi permis să-i spun vreodată - altfel decît în absenţă -