Pe 11 septembrie 2001 eram în Statele Unite. E drept, nu la New York, nici la Washington, ci într-un alt mare oraş american, Chicago. În acel an, toamna a început frumos şi la timp. A fost o toamnă superbă în Midwest, dar cine a mai avut chef de ea după 11 septembrie? În septembrie 2001, spectacolul culorilor pădurilor şi preeriilor a fost "de vis". Infinite nuanţe de roşu şi galben, sînge şi paloare, se topeau într-un spectru care provoca nostalgie pură. Cerul se depărta de pămînt, emigrînd într-un senin edenic. Privindu-l cum se detaşează, simţeai răceala boltelor gotice. Aerul era tot mai tare şi pielea se încreţea mărunt la adieri care, pînă mai ieri, erau mîngîietoare. În memoria mea, dimineaţa de 11 septembrie 2001, pînă la ora 9 şi ceva cînd am aflat, este o parte clară a acestui fel frumos al toamnei de a veni. În acea dimineaţă, ei au venit din cer. Nu era un film de Spielberg, deşi am aflat apoi că multă lume a avut o puternică impresie de Hollywood văzînd avionele cum loveau, cu explozii, turnurile din New York. De data asta, chiar veniseră. Toată lumea a aflat imediat despre atacuri, prin televiziunile care transmiteau imagini zguduitoare. Zvonul că teroriştii atacă clădiri-simbol ale Statelor Unite a îngrozit lumea. Chicago are cel puţin două asemenea clădiri: Sears Tower şi John Hankock Building. Pe la ora 11, în jurul meu totul era spaimă, panică, durere. O oră mai tîrziu, oraşul era gol. Senzaţie de ireal. Nimeni nu mai umbla pe străzile pînă acum cîteva ore arhipline, tot cartierul de afaceri al oraşului fusese evacuat, celebrul metrou "L" se oprise. Chicago Sun Times a scos, rapid, o ediţie specială, cu chenare îndoliate şi fotografii cutremurătoare, care se distribuise pe stradă. Toată după-amiaza vîntul a plimbat pagini din acest ziar pe străzile pustiite de pe malul de sud al rîului Chicago, acolo unde, de obicei, sute de mii de oameni mişcă trep