"Washington D.C., New York şi Los Angeles nu sînt America." Asta mi-a spus Lauren, o texană get-beget, înaltă, solidă, blondă şi cu ochi albaştri, a doua zi după ce am ajuns în campusul de la Catholic University of America, în D.C. Primul şoc în America a fost acela că aparent nu a existat nici un şoc. Dulles Airport (unul dintre cele trei aeroporturi ale oraşului) pare un fel de frate sau în orice caz o rudă apropiată, a Otopeni-ului - dacă la Paris sau Amsterdam sau Barcelona te încîntă culorile, lumina, zumzăiala, pe Dulles nu găseşti nimic din toate acestea. Dar totul funcţionează precis, sigur, fără ezitări, ca un mecanism din care au fost eliminate orice componente inutile şi care acum lucrează cu maximă eficienţă şi minimum de mijloace. Utilizatori de taxi sau super shuttle sau maşină personală, călătorii sînt direcţionaţi către ieşiri precise, fără vorbă multă, pentru a-şi urma drumul mai departe. Iar drumul pînă în D.C. alunecă printre coline înverzite şi păduri. Cum nu există zone industriale, nu există nici poluare, nici construcţii abandonate, nici animale metalice ruginite rămase pe margini. De-a lungul altor drumuri există însă, grupate din loc în loc, magazine, restaurante, hoteluri sau uriaşe depozite. Depozite pe care oamenii le închiriază şi în care îşi stochează bunurile personale care nu le mai încap în case. Sigur, te întrebi care e rostul unui astfel de gest, pentru că dacă un lucru îţi este cu adevărat necesar îl ţii în apropiere, iar dacă nu îţi mai face trebuinţă, nu ai decît să te dispensezi definitiv de el. Or, această externalizare a unei funcţiuni domestice nu pare să fie compatibilă cu nici una dintre cele două, ea este însă semnul unei stări de tranzit - către o locuinţă mai spaţioasă, către alt oraş, către altă viaţă. La fel după cum spaţiul de tranzit al şoselelor pare să fie adevăratul "spaţiu urban" al Americii, nu drumurile sînt ce