Troia n-ar fi plătit niciodată pentru răpirea Elenei, dacă grecii nu s-ar fi unit şi n-ar fi beneficiat de înţelepciunea lui Ulise. La patru ani de la atentatele teroriste asupra New York-ului, după luni de zile de băi de sînge în Irak şi la doar cîteva zile după cataclismul provocat de tridentul furiosului Poseidon prin prea delicat intitulatul uragan Katrina, America pare a se afla din nou cu spatele la zid. Deşi simbolic sprijinită, între alţii, şi de români, şi de germani, şi de mulţi alţii, superputerea americană pare mai singură ca niciodată. Dacă aşa stau lucrurile şi America e cu spatele la zid, ne aflăm cu spatele la zid noi toţi. Noi toţi, dacă sperăm în victoria libertăţii şi democraţiei. Noi toţi, în măsura în care credem că globalizarea are şi partea ei bună - de a mondializa primatul raţiunii şi al demnităţii vieţii umane, de a croi drum spre libertate şi deci spre adevăr şi pace unei lumi încă sugrumate de tiranii. În ciuda unor sondaje de opinie, America profundă pare să continue încă să fie ataşată doctrinei administraţiei Bush: elita neoconservatoare care constituie infrastructura ei intelectuală, propusese această doctrină, promovînd democratizarea lumii arabe şi islamice în replică la agresiunea de la 11 septembrie. Sub Bush, America n-a ales nici calea izolaţionismului, sugerată de opoziţia democrată, nici pe cea a internaţionalismului, mascînd, sub generoasa denumire de "multilateralism", practici nu tocmai lăudabile. Îndărătul ei s-au tot escamotat, pe de o parte, interesele economice mărunte şi înguste ale unor mari puteri, pe de alta, impotenţa lor în faţa unor şantaje de tip totalitar din partea unor agresive dictaturi fundamentaliste - ca Iranul, ori comuniste - precum Coreea de Nord, şi a mişcărilor teroriste de felul Al-Qaeda. Deşarte s-au dovedit speranţele investite în organizaţia mondială - o instituţie minată, iată, potrivit raportulu