In ultimii 50-60 de ani, Romania a trait din mituri economice. Spun "a trait", desi ar trebui sa spun "a supravietuit", pentru ca tot ceea ce a rezultat din abordarile mirobolante, comuniste si postcomuniste ale dezvoltarii economice nu a fost mai mult decat saracie si ineficienta. Politicul este, in Romania postbelica, principalul responsabil pentru nivelul scazut de trai al romanilor. Cum pot fi justificate "realizarile marete", uzinele si combinatele chimice si petrochimice, altfel decat ideologic? Economic, ele nu aveau nici un sens. Tot astfel, nu am putea intelege mai nimic din procesul de privatizare de dupa 1989, daca am face abstractie de rolul negativ hotarator al factorilor politici. Distanta de la "Nu ne vindem tara" la "N-a mai ramas nimic de furat" este mult mai mica decat credem. La urma-urmei, cele doua afirmatii au fost facute la doar cativa ani distanta. Dar de data asta, cauza raului nu consta in ideologie, ci in lipsa ei! In lipsa oricarei strategii bazate pe o viziune.

S-a vorbit in ultima vreme despre sfarsitul privatizarii in Romania, un concept care trebuie sa marcheze inceputul unei epoci noi. Aceasta apreciere este si nu este adevarata. Ea se integreaza intr-o paradigma mai larga - aceea a sfarsitului tranzitiei. Momentul este marcat de reluarea cresterii economice, de transformarea ei in crestere durabila, de scaderea inflatiei etc. In cazul privatizarilor, sfarsit inseamna doua lucruri: nu vor mai exista miscari sociale majore determinate de privatizarea unor intreprinderi; s-a facut trecerea de la privatizare la investitiile green field.

Exista inca obiective importante de privatizat in Romania. Unele dintre ele se afla in responsabilitatea Ministerului Economiei si Comertului, pe care il coordonez. Nu vreau sa neg, chiar prin asta, viziunea ideologica a sfarsitului privatizarii. Ceea ce vreau sa spun este altceva: privatizare