În vara anului 1992 plecam cu un grup de tineri - mult mai tineri decît mine, spre Taizé. De ce? Chiar şi pînă la acea dată călătorisem destul de mult, posibilităţi aveam, iar vocaţia de pelerin este greu de spus că zăcea în mine. Despre Taizé aflasem de la nişte tineri, creştini practicanţi, însă cu reduse posibilităţi de a depăşi suprafaţa lucrurilor sau a faptelor. În Burgundia, la jumătatea drumului între Lyon şi Macon - un sat, cîndva prosper, părăsit încă dinaintea celui de-al doilea război mondial din cauza filoxerei care a distrus viile, temeiul existenţei oamenilor în aceste locuri. Acum, satul are puţin peste 100 de locuitori, majoritatea vîrstnici. O biserică romană, asemenea caselor ţărăneşti, construită din piatră, străjuieşte incinta comunităţii monastice, dominate de o biserică din lemn, de dimensiuni impresionante. Sute, mii de tineri veniţi din toate orizonturile constituie pentru o săptămînă - din mai pînă în septembrie - o lume aparte, paşnică, zîmbitoare, participînd la slujbele religioase, dar şi la dificila administrare a acelui loc, fiecare săptămînă aducînd peste 2.000 de tineri. Trei servicii religioase de cîte 20-30 de minute alăturau, în faţa aceluiaşi altar, catolici, protestanţi şi ortodocşi asistînd la o celebrare a prezenţei lui Dumnezeu, în care fiecare se poate regăsi. În timpul zilei, cei 40-50 de fraţi, tineri teologi cu mai multe licenţe, îmbrăcaţi cu un blue jeans şi o cămaşă albă (sutana albă se poartă doar în biserică), sînt în mijlocul tinerilor discutînd cu ei de la probleme teologice pînă la cele mai intime întrebări care pot frămînta un tînăr. Şi peste tot prezenţa, chiar nevăzută, a creatorului acestei lumi a păcii şi reconcilierii, Frère Roger. Înalt, drept, de o nespusă blîndeţe, aduna în jurul său, pe terasa locuinţei, tineri cu care stătea de vorbă oferindu-le felii de pîine pe care el însuşi le ungea cu unt - imaginea