Obişnuiţi zeci de ani cu raportări mincinoase despre producţia la hectar sau despre îndeplinirea planurilor cincinale în douăzeci şi patru de luni, nu-i de mirare că simţim în continuare nevoia să îndoim realitatea în fel şi chip, pînă reuşim s-o transformăm într-o imagine convenabilă şi comodă. Este principala tehnică prin care am realizat una dintre puţinele performanţe de care ne-am arătat capabili după 1989: cîştigarea unor iluzii despre români şi România. Una dintre ele, cea mai populară, s-a numit echipa naţională de fotbal. Pentru că am avut şansa cîtorva talente adunate laolaltă într-un unsprezece dominat de geniul lui Hagi, ne-a rămas în minte că vom conta pe vecie în lumea fotbalului mondial. O amăgire care se transformă, uşor-uşor, în dezamăgire, cu o formulă care poate fi extinsă şi la gimnastică, metalurgie, construcţii de maşini, societate civilă sau politică. În toate aceste domenii şi în multe altele, ni se pare că am putea fi foarte buni, poate cei mai buni, şi că numai globalizarea, lumea rea, ghinionul ori, cel mai adesea, patruzeci şi cinci de ani de comunism ne-au făcut sau ne fac, încă, să stăm departe de podiumul pe care se urcă premianţii lumii întregi. Nevoia unor confirmări la nivel mondial este de ani mulţi, încă din perioada în care se şoptea, cu o bizară mîndrie, că nea Nicu ar putea crea bomba atomică, o obsesie naţională. Acum, cînd salariile sînt mici, economia înţepenită, armata desculţă şi integrarea în UE incertă, ne agăţăm cu disperare de amintiri sau te miri ce nimicuri, pe care le ridicăm la rang de virtuţi ori mîndrii naţionale. Pentru că nu (mai) avem un domeniu în care să excelăm, încercăm să ne fabricăm din petice o carte de vizită. Pe cale de consecinţă, rostim apăsat şi cu o mîndrie chinuită că "românii sînt foarte pricepuţi". Ce înseamnă asta? O suspect de fericită recunoaştere a faptului că ştim şi să gătim, şi să reparăm