Normal ar fi ca fiecare membru al societatii sa aspire la bunastare intr-un anumit fel. Si fiecare sa-si imagineze un anumit fel de bunastare. Dar, in realitate, lucrurile nu stau deloc asa. Suntem in prea mare masura dominati de proiecte colective. Un bun indiciu (ca sa nu spun indicator) al traiului nostru zilnic este cosnita. Pentru ca partea cea mai mare din veniturile populatiei se duce pe mancare. Iar nu peste mult timp, in lunile de iarna, cele mai fierbinti indicii ne vor fi oferite de lumina, caldura si apa calda.
In nici un caz insa bunastarea la care aspiram nu se reduce la bunurile aflate in rafturile magazinelor si la preturile lor. Si nici la costul intretinerii locuintei. Desi multi nu socotesc mai departe, caci nu le mai ajung veni-turile.
Bunastarea este o conditie individuala. Dar ca sa ajungi, in plan individual, la un nivel acceptabil de bunastare nu este posibil, pe scara larga, decat intr-o tara in care au fost acumulate resurse indestulatoare.
Normal ar fi ca fiecare membru al societatii sa aspire la bunastare intr-un anumit fel. Si fiecare sa-si imagineze un anumit fel de bunastare. Dar, in realitate, lucrurile nu stau deloc asa. Suntem in prea mare masura dominati de proiecte colective. Din aceste proiecte standard fiecare "rupe" cat poate. Caci fiecare judeca simplu: cati bani are si cate produse poate sa cumpere. De aici incep calculele pe care si le fac romanii atunci cand au de raspuns la intrebari referitoare la nivelul bunastarii lor.
Oficialitatile, pe de alta parte, insira cifre si ne asigura ca traim acceptabil: atata PIB, atata productie, atata consum. Populatia insa nu mananca PIB. Mananca paine, lapte, unt, branza, carne, rosii... dupa bugetul fiecarei familii.
Dar conceptul bunastarii nu se poate reduce la cati bani au oamenii si la cate bunuri pot sa-si procure. A vorbi despre bunastare inseam
