Aparentele însala nu mai putin decat prejudecatile. Intr-o democratie, suveran e poporul alegator. Dar, daca se minte poporul cu televizorul? Dar, daca într-o cursa cap la cap decizia finala se adopta cu doar cateva mii de voturi, orientate mai putin în temeiul unor programe, ci mai degraba in functie de cat de chipesi sunt candidatii sau de ploaia de afara, sugerand nevoia de schimbare? Insorita zi de 18 septembrie, de-o splendoare stranie pentru Germania, s-a încheiat cu o seara ireala, în cursul careia au jubilat toate cele 5 partide, ca si cum ar fi castigat toate. Germania, în schimb, a pierdut. A ratat cel putin sansa unei constelatii guvernamentale clare si univoce, riscand fie stagnarea unei mari coalitii, fie instabilitatea unei aliante “semafor”, cu participarea ecologistilor si a liberalilor la un Executiv Merkel sau Schröder.

S-a spus ca neamtul e corect, ordonat, harnic, serios si belicos. Campania din Germania a dovedit ca, în pofida aparentelor de civilizatie din confruntarea TV a candidatilor de varf, lupta retorica la baioneta le este proprie si politicienilor germani, desi electoratul lor e poate cel mai pacifist din Europa. Atat de pacifist, încat l-a ridicat pe scut acum 3 ani pe Gerhard Schröder, ajutandu-l sa desfida toate expertizele savante si sa castige o batalie de pomina, data “100% pierduta”. Victoria din 2002 o datorase în parte unei premiere politice orchestrate dupa mai bine de jumatate de veac de postbelica “independenta limitata” a Germaniei fata de SUA. Liderul social-democrat se luase în coarne cu America, spre a protesta, spre deliciul alegatorilor, împotriva interventiei care avea sa duca la eliminarea tiraniei lui Saddam. Anii scursi în rastimp au schimbat multe, nu si clivajul transatlantic produs cu acest prilej si prea putin redus ulterior. Sub gir social-ecologist, Germania avea sa fie reorientata spre un soi de n