Se spune ca de la sublim la ridicol nu e decat un pas. Mircea Geoana pare sa ilustreze acest lucru, cu seninatate si chiar cu o anumita regularitate. In 1990 era un simplu inginer, fiu de general al regimului comunist, dar în acelasi timp cu o soacra cu certificat de revolutionar, ba chiar de ranit. Intra în Ministerul de Externe pe usa deschisa de Nastase pentru tineret-sperante si confirma cu mare viteza. Devine tanarul purtator de cuvant al unui minister dominat de dinozauri, atat de pregnant ca estompeaza fosilele diplomatiei. In cativa ani obtine de la Iliescu numirea ca ambasador drept în Statele Unite. Apoi îi trimite noului presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu, o scrisoare jenanta, presarata cu elogii pe vreo 10 pagini, din care se întelege ca de mult astepta el victoria fortelor democratice, lipsea sa scrie ca Iliescu doar a întinat idealurile revolutiei. Macar ar fi fost adevarat. Dar nu temenelele pana la pamant în fata noii puteri de la Bucuresti i-au determinat mentinerea în post, cat aprecierea reala de care se bucura la Washington. Ramane, asadar, ambasadorul României în SUA, pozitie din care, în final de mandat, asigura vizita de succes a lui Iliescu pe taram american. Revenit la Cotroceni, Iliescu îl numeste ministru de Externe. Geoana îsi însuseste un limbaj atat de diplomatic, încat devine ermetic; pentru omul obisnuit, el este un domn elegant care face lucruri bune pentru tara. Si chiar ocolul Pamantului, ceea ce, orice s-ar spune, nu-i usor.

Din acest varf de încredere si apreciere mondiala, Geoana plonjeaza drept în alegerile de la Capitala, unde gropile domina dezbaterea publica. Basescu îl spulbera din primul tur. Apoi Iliescu ajunge la concluzia ca e prostanac.

Cariera lui Geoana parea închisa, cu perspectiva unor ani lungi de subsol. Insa cabala anti-Iliescu sau, cum ar spune acesta, a “ticalosilor”, l-a propulsat d