Preambul…
A fost odata o vreme cand fiecare om cinstit putea face inchisoare, arestat fiind de institutia al carei nume – Securitatea – desi ar fi trebuit sa insufle caldul si linistitorul sentiment al ocrotirii nationale, inspira, dimpotriva, Teroarea.
Romanii s-au obisnuit repede cu faptul ca Securitatea era o institutie care nu guverna dupa normele logicii umane, ci dupa preceptele ideologiei comuniste, conform carora este permis sa arestezi, sa torturezi si sa ucizi daca o faci in numele egalitatii si bunastarii generatiilor viitoare.
Pentru asta, membrii institutiei erau chiar laudati si recompensati, ei nefiind considerati, dupa cum ar fi fost firesc, simpli infractori, ci „ocrotitori ai societatii socialiste multilateral dezvoltate". Revendicarea oricaror drepturi si libertati era taxata ca agitatie contrarevolutionara si se solda cu o „invitatie" nocturna din partea Securitatii pentru o mica „discutie" care se prelungea, adeseori, ani de zile.
Ni se spune acum ca securistii rai au fost foarte putini si dimpotriva, Securitatea, in ansamblu, a fost cel mai bun prieten al omului, camarad de nadejde al poporului roman. Securistii nu trebuie astazi deconspirati, ei isi mai pot sluji cu devotament tara iar natiunea nu poate fi slabita prin publicarea dosarelor lor.
In cardasie cu cea mai mare parte a politicienilor, starea de suspiciune generala e prelungita cat mai mult posibil prin taraganarea aflarii adevarului. Fapt care are repercusiuni grave asupra prezentului, dupa cum va avea si asupra viitorului.
Dupa 1989, Securitatea, fara a disparea – caci a pactizat cu noua putere postcomunista – s-a transformat intr-o adevarata nebuloasa, trecand prin acelasi proces – de ex
