Sorin Antohi, reluam obiceiul de a face impreuna un “raport de tara”, inaintea celui din toamna, care va fi capital pentru aderarea noastra la Uniunea Europeana.

O prima observatie: incepand din 1989, Romania a mai irosit o jumatate de generatie. Daca socotim trei generatii pe secol (calculul obisnuit al demografilor si istoricilor), pana cand va veni celalalt raport al UE, in primavara viitoare, vom fi parcurs aproape aritmetic jumatatea primei generatii postcomuniste. Nu sunt profet, deci nu pot sa stiu daca Romania va face sau nu un salt spectaculos in urmatoarele cateva luni, potrivit principiului cresterii in salturi (i-as spune “principiul lui Fat-Frumos”), endemic la noi; dar baza empirica oferita de “tranzitie” (incheiata, potrivit unor “vizionari”) sugereaza ca saltul nu se va produce; la fel conchidem in urma comparatiei cu alte tari: nu saltul e solutia, ci alergarea de cursa lunga. A doua observatie: analiza schimbarilor istorice din postcomunism, pe care o face - chiar fara o formatie de savant - fiecare individ, din interiorul propriei biografii, duce la pesimism, intarind climatul de apatie, anomie, blazare si demoralizare mostenit din comunism. Vorbesc de ansamblul societatii si de vasta increngatura de reprezentari, aspiratii, fantasme, vise, nostalgii, amintiri si proiecte care alcatuieste imaginarul social. In acest sens, inainte de a vedea ce cred expertii si mandarinii UE despre progresele Romaniei, reamintesc compatriotilor nostri ca inclinatia lor colectiva spre schimbare istorica stihiala, fara proiect - care exista de dinaintea planificarii utopice comuniste, deci nu se poate explica numai prin aceasta - trebuie radical criticata si combatuta, daca vrem sa iesim din punctul mort actual. Fluxul aparent haotic al evenimentelor istorice si misterioasa Providenta ne duc oricum din trecut, prin prezent, spre viitor, dintr-un “regim de