Asteptata cu vadit si legitim interes, inainte de toate de mediile de afaceri romanesti si straine, dar si de oamenii de rand, din motive lesne de inteles, noua politica fiscala anuntata mai de mult de actuala guvernare a marit, in loc sa risipeasca incertitudinile si, prin implicatie, a sporit senzatia de instabilitate, in loc sa aduca simtamantul de siguranta pe care il ofera drumul cunoscut si evolutiile predictibile.

Nu poate, din pacate, spre deosebire probabil de ceea ce s-ar dori, sa fie vorba de o strategie fiscala. O strategie ar fi luat in considerare un ansamblu de factori si fundamentari economice, precum si de obiective. Ceea ce s-a decis pare a fi fructul unei optiuni strict politice, daca nu si mai rau, electorale, cu orizont foarte scurt si cu viza extrem de limitata: bugetul in sine, si nu ca piesa in angrenajul economic. In fond, politica fiscala trebuie sa gaseasca, in perioada actuala, raspunsuri mai multor probleme, unele deosebit de constrangatoare, altele presupunand masuri de sens contrar, carora in general este foarte greu sa li se faca fata.

In primul rand, in conditiile finantarii precare a activitatii in sectoare de baza precum educatie, sanatate, pensii, infrastructura, trebuie sa se asigure fonduri pentru desfasurarea acestor activitati cel putin la nivelul existent.

In al doilea rand, este vorba de procurarea de resurse pentru refacerea logisticii distruse de valurile succesive de inundatii si pentru ajutorarea celor afectati.

In al treilea rand, este necesar sa se gaseasca masive noi finantari pentru a se face fata exigentelor apartenentei viitoare la Uniunea Europeana, finantari masive de ordinul a 5-6% echivalent PIB, cu alte cuvinte, de cel putin 4 miliarde de euro.

In sfarsit, dar nu in ultimul rand, este vorba de folosirea parghiilor fiscale in rezolvarea unor probleme economice de fond, car