a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Am publicat recent în România literară (nr. 21, 1 iunie 2005, şi nr. 22, 8 iunie) studiul intitulat Duelul la români, de la Dimitrie Cantemir la Lucian Blaga, în care perioada post-paşoptistă era destul de sumar prezentată. Voi încerca în cele ce urmează să arunc o privire mai atentă asupra epocii. O epocă de modernizare accelerată a României, de sincronizare cu mentalităţile, moravurile şi módele Europei Occidentale. O epocă în care ,ai noştri tineri" reveneau de la studii din Paris, Berlin sau Viena, aducând cu ei ,drept armă" nu doar ,beţişorul de promenadă", ci şi pistolul sau spada de duel. Der zeitgeist era deci propice practicării duelului printre fiii de boieri şi intelectualii români.
Paşoptiştii duelişti
După eşecul revoluţiei, între paşoptiştii români aflaţi în exil conflictele s-au ţinut lanţ, fie între ,ambele clici, a lui Rosetti şi şa luiţ Eliad" (cum îi scria N. Bălcescu lui A.G. Golescu, la 24 martie 1849), fie între diverşi protagonişti. Dar disputele nu aveau la bază atât raţiuni ideologice sau politice, cât financiare şi conspiraţioniste. Încălcarea regulilor conspiraţiei şi dezvăluirea înţelegerilor din cadrul societăţilor secrete pe care le frecventau au fost mereu între paşoptişti motiv de ceartă şi chiar de dueluri. La 16 decembrie 1850, de pildă, la Paris, Vasile Mălinescu (fiul banului Iordache Mălinescu) s-a luptat în duel cu Dimitrie Bolintineanu pe motiv că acesta ar fi deconspirat ,un angajament secret". Bălcescu i-a trimis o scrisoare lui Ion Ghica, la Constantinopol, relatându-i foarte expresiv motivele duelului şi modul de desfăşurare: ,Eri a fost aci şla Parisţ un duel între Mălinescu şi Bolintineanu. Acest din urmă dedese de faţă un angajament secret, loat între vro câţva de aici, de sunt acum mai multe luni. Era o faptă necinstită, şi M
