Criticul n-are, prin firea lui, înzestrare de geometru. Aşa că nu-i, decît în cazuri aparte, un împătimit al jaloanelor, pus în împrejurări în care gustul, de bună seamă, nu se discută, dar se negociază. Orişicît, rămîn, în vremea comerţului înfloritor cu indulgenţe, oameni care să ţină la preţ. Conştiinţe-busolă, ţintind fix spre punctul de sub i-ul schimbat în semnul mirării, şi pe care trecerea timpului le abate foarte puţin.

E portretul, din două linii, pe care i-l poate face, lui Virgil Ierunca, precum puţinor altora, cititorul primei lui cărţi, Româneşte, apărută în 1964 la Paris, la Fundaţia Regală Universitară Carol I. În ţară, Humanitas a reeditat volumul de două ori: în 1991 şi foarte de curând. Deschizîndu-l acum, nu-i prea greu de bănuit cum au picat şi cum pică părerile unui martor (mai degrabă ,auditiv" decît ocular, deci nici pe departe mincinos...) într-o cultură care se serveşte, cu mare dibăcie încă, de pensetă. Alege ce se poate, cruţă cît încape, cască, în vieţi, ca şi în opere, nesfîrşite paranteze. De-asta, spune Virgil Ierunca în argumentul la ediţia a II-a, reluat şi în a III-a, ,în sfîrşit, poate că unii vor găsi prea severe unele aprecieri privind pe cîţiva dintre scriitorii noştri, astăzi clasici. Mai ales că tonalitatea pamfletară se substituie, nu o dată, polemicii de idei. Este adevărat: dar nu de idei duceau lipsă scriitorii şi cărturarii noştri care au ales colaborarea fără nuanţe cu inchizitorii culturii şi spiritualităţii româneşti, ci de o minimă demnitate. În plus, aservindu-şi conştiinţa, ei au ales Academia, în aceeaşi vreme în care mulţi dintre colegii lor preferaseră Temniţa." Se vede bine, de aici, că şi-n eseul (în lipsa unui cuvînt mai bun...) lui Virgil Ierunca tot (sau mai ales) de alegeri este vorba, numai că altfel făcute. De-am tăia-o, în minte, pe jumătate, cartea e simetrică precum o pereche de ochel