Am revăzut-o după doisprezece ani la Orşova, un orăşel românesc de pe malul Dunării. Treceam prin faţa unui hotel şi i-am recunoscut chipul acela ciudat, cu alura mongolă, ale cărui trăsături nu credeam să le mai revăd vreodată: chipul Mihaelei, acum cetăţeancă germană, locuind într-un orăşel din apropierea Frankfurtului. Ne priveam încurcaţi, încercînd amîndoi să zîmbim, dar zîmbetul nostru silit nu putea şterge expresia stînjenită a unor feţe ce nu-şi puteau stăpîni surpriza. Spontan, printr-o tresărire instinctivă de politeţe socială, am încercat să ne aducem aminte de cînd nu ne mai văzuzem. ,Da, sînt 12 ani, ca să vezi, o viaţă de om. Şi am îmbătrînit amîndoi, se vede, nu?"

Şovăiam unul în faţa altuia, eu neştiind prea bine dacă trebuia să-i întind mîna, iar ea neştiind prea bine dacă trebuia să mai stea în loc sau să se îndrepte spre copilul ei, o fetiţă ce îşi făcea de lucru cu florile de pe peluza din faţa hotelului. Eram ca doi oameni care odată se ştiuseră bine şi care acum, după atîţia ani, nu mai ştiau ce se petrece unul cu celălalt. Doi străini încrucişîndu-şi din întîmplare paşii. Femeia aceasta, în pofida anilor trecuţi, îşi păstrase frumuseţea şi, privind-o cu coada ochiului, retrăiam fulgerător istoria unei despărţiri de pe urma căreia fiecare, luînd-o pe alt drum, fusese la un pas de consemnarea unei prăbuşiri definitive. Îmi aminteam şi astăzi cum, pierzînd-o pe Mihaela, aderenţa mea la lume încetase brusc şi pentru multă vreme, ruptura exterioară dînd naştere, printr-o reflectare simetrică, unei scindări interioare atingînd proporţiile catastrofei. Atunci deprinsesem gustul dezastrului şi încrîncenarea cîinoasă a omului care, ani de zile, nu mai putuse crede în nimic.

O priveam pe Mihaela cum îşi scutura părul cu acelaşi gest zmucit şi atît de fermecător de altădată, un fel de clătinare a frunţii repezite în sus, înt