La 47 de ani, la 30 aprilie 1951, doctorul Stanciu Stroia din Făgăraş este arestat pentru un motiv care nu are absolut nici o legătură cu existenţa lui - dar când a avut Securitatea regimurilor comuniste nevoie de motive reale? - şi petrece şapte ierni în închisorile politice, dintre care majoritatea la Aiud. În închisoare face scorbut şi i se refuză orice ajutor medical. Iese din închisoare, i se interzice să practice medicina în Făgăraş şi pleacă în Ilia (judeţul Hunedoara), de unde iese la pensie în 1968. Este ,reabilitat" în 1966.

A doua mea universitate nu e o carte în sensul propriu al cuvântului. Ea este o agendă în care doctorul Stroia - urmărit de Securitate şi ameninţat că, dacă spune cuiva ce a trăit va fi din nou închis - începe în 1979 să noteze amintiri, să-şi facă bilanţul unei vieţi stâlcite în bătaie, persecuţii politice şi suferinţă mută. Încheie de scris acest jurnal al umilinţei umane demn asumate în 1986, cu puţin înainte de a se stinge din viaţă şi cu instrucţiuni ferme ca el să nu fie citit decât postum.

Stanciu Stroia nu e scriitor. El are o singură mare pasiune, în afară de medicină, şi aceea este istoria. Ironia soartei a făcut ca el să fie chiar în situaţia de a face istoria. Drept care scrie despre sine fiindcă vrea să păstreze istoria vie. El se simte una cu eroii războaielor - de la alipirea Transilvaniei la ţară pănă la cele mondiale. Istoria României e pentru el un lucru sfânt şi, cum numai îscripta manent' - cum zice motto-ul inteligent ales de Dan Duşleag - doctorul pensionar scrie pe ascuns în agenda lui povestea cutremurătoare a unei nedreptăţi şi suferinţe abisale.

În ciuda pasiunii lui pentru istorie, Stanciu Stroia e un mare inocent. Are o minte şi un suflet de o probitate totală. Nici după şapte ani de încarcerare, după spectacolul unei umanităţi muribunde, înfometate şi exterminate l