Mario Vargas Llosa

Povestasul

Traducere din spaniola de Coman Lupu, Editura Humanitas, Seria „Mario Vargas Llosa“, 2005, 224 p.

Povestasul lui Mario Vargas Llosa e una dintre cartile care n-ar trebui sa ajunga pe mina vreunui structuralist intirziat (admitind, fireste, ca el isi mai traieste ultimele zile, izolat pe un virf de munte); numai ideea disecarii ei matematice imi da fiori de neplacere. Mi-ar fi ciuda pe cel care si-ar exhiba excesele analitice, specifice scolii mai sus amintite, peste o carte ca aceasta, pe care, citind-o, vorba lui Al. Paleologu, chiar „risti sa te smintesti“ – la modul cel mai benign posibil. Poti sa numeri verbele si substantivele din (orice roman al lui) Coelho, si sigur sacrificiul va trece neobservat. Sigur ca literatura se face, nu se naste intr-un athanor guvernata vestalic de inspiratie (platoniciana locuire de catre zeu e desueta), dar retetele nu sint infailibile nici (sau mai ales) in postmodernism.

Nu o astfel de reteta (de roman) trebuie extrasa, nici macar delicat (!), din Povestasul, desi cartea pare, privita din mai multe unghiuri, un mic manual de tehnica narativa. E foarte interesant ca ideea-miez a cartii – salvarea prin fictiune –, idee deloc noua, curge insesizabil dinspre trama inspre mesajul/cheia de lectura. Altfel spus, vorbind despre mrejele povestirii (in sensul depotriva de naratiune si de act locutoriu prin care aceasta e comunicata), romanul isi aplica stralucit „teoria“: are o constructie dublu etajata, in care se spune o istorie palpitanta, cu un miez aproape detectivistic. Te tine cu sufletul la gura, dar, ca si in romanul lui Eco (sau ca in Iubita locotenentului francez, ca sa mai variem exemplele), e mai mult decit o lectura de placere. Nu e o pupa russa aceasta poveste in care e vorba tocmai de minunatele povesti care fac si desfac lumile? Care ordoneaza si provoac