In Romania, cadrele didactice din invatamintul superior nu sint functionari de stat (ca in Franta, Germania, Italia de exemplu). Leafa lor depinde, adica, de numarul de studenti. Un profesor costa atit, atunci e nevoie de atitia studenti ca sa poata tine un curs. Iar daca nu mai sint studenti destui, vira! Inca nu s-a ajuns chiar acolo, dar nu-i timpul pierdut.
Sint domenii care au devenit acum neatractive (in primul rind datorita posibilitatilor restrinse pe piata muncii dupa absolvire, datorita lefurilor proaste) pentru tineri. Asa sint, cu precadere, domeniile universitare care pregatesc in primul rind profesori. Tinerii nu vor sa devina profesori. E un fapt. Ce facem atunci? Inchidem mustaria? Nu, pentru ca tot mai sint nebuni sau pasionati, inca se mai gasesc.
Dar nu destui ca sa facem norma ceruta de minister sau universitate (din punctul asta de vedere, tot una). Si-atunci, deschidem usa cit mai larg, pina crapa balamalele. Facem un simulacru de admitere (oricum mai cinstit decit admiterea pe baza mediei de la bac) si numai cine nu vrea nu intra – la matematica, de exemplu (cind am dat eu admitere, erau trei probe de trei ore, in trei zile consecutive; acum e una, cu doua subiecte la alegere din trei). Corectam cu grija, doar nu sintem nebuni sa ne pierdem piinea, incercam sa ne mentinem macar la limita decentei. Daca e cazul, mai dam o admitere in toamna. Cum, necum, ne umplem locurile. Apoi ne luam cu miinile de cap, cum sa faci carte cu copiii astia inocenti, necorupti de nici o carte? Ar trebui picati in masa in anul intii. Ce’s copil? Noi cui mai predam in anul al II-lea? Ii trecem, cu chiu, cu vai. Si uite-asa, ajung sa termine (mai greu decit intra, e drept). Vine examenul de licenta, alta minciuna: cind stim cum i-am trecut patru ani, de ce ne otarim deodata la spartul tirgului? Sigur, unii erau copii buni (adica stiutori de carte)
