Guvernul Berlusconi este compromis. Daca mai spera cineva intr-o redresare miraculoasa a dreptei italiene inaintea alegerilor din mai anul viitor, ieri toate sperantele s-au naruit o data cu demisia ministrului economiei, Domenico Siniscalco. Universitar torinez respectat, Siniscalco a declarat ca pur si simplu nu mai suporta imobilismul guvernului si ca s-a saturat. El a invocat doua motive: refuzul premierului Silvio Berlusconi de a se implica in criza izbucnita in jurul guvernatorului Banca D'Italia (banca centrala), Antonio Fazio si nesfarsitele dispute din cadrul coalitiei pe marginea proiectului de buget pe 2006. Afacerea Fazio este un caz-scoala despre cum, lasat nesupravegheat, un scandal financiar oarecum periferic ajunge sa creasca pana explodeaza in fata liderilor politici. Totul a inceput in momentul in care banca olandeza ABN Amro si-a anuntat intentia de a cumpara pachetul majoritar al bancii italiene Antonveneta. Batranul Fazio (69 de ani), care are ideea ciudata pentru secolul 21 ca sistemul bancar italian ar trebui sa apartina italienilor, a manevrat in asa fel lucrurile incat s-a asigurat ca Antonveneta va ajunge in proprietatea Banca Popolare Italiana. Marturie stau convorbirile telefonice in care Fazio il asigura pe presedintele BPI, Gianpiero Fiorani, de tot sprijinul. Cand scandalul a devenit public, Fazio a declarat ca nu a gresit cu nimic si a refuzat sa demisioneze, desi absolut toata lumea i-a cerut-o. Acum, nimeni nu putea face nimic sau mai nimic. Italia este singura tara din Europa unde guvernatorul Bancii Centrale este ales pe viata si nu poate fi revocat decat de Consiliul Superior al bancii. Berlusconi ar fi putut totusi sa ii trimita lui Fazio o scrisoare in care sa ii recomande sa demisioneze, dar a refuzat de teama sa nu-si piarda guvernul. Pentru ca Fazio si-a gasit un aparator feroce in cine altcineva daca nu in Umberto Bossi si