Dezastrul e la ordinea zilei. Iar noi ne straduim sa-l transmitem, sa-l facem cunoscut, sa-l aratam in toata hidosenia lui. Meseria ta devine grea, apasatoare si simti cum te transforma o data cu toate grozaviile pe care le vezi, o data cu toate suferintele ce iti ies in cale si trebuie sa le relatezi. Dezastrul e la ordinea zilei. Iar noi ne straduim sa-l transmitem, sa-l facem cunoscut, sa-l aratam in toata hidosenia lui. Meseria ta devine grea, apasatoare si simti cum te transforma o data cu toate grozaviile pe care le vezi, o data cu toate suferintele ce iti ies in cale si trebuie sa le relatezi. Incepi sa te obisnuiesti cu dezastrul, nu-ti mai tresare nici macar un muschi pe fata, devii aidoma unei camere de luat vederi, un aparat rece, fara nici o emotie, doar privirea cand si cand mai tradeaza omul din tine. Cu cat nenorocirea din fata ta este mai mare, cu atat sangele iti e mai rece, cu atat detasarea ta e mai mare fata de ceea ce vezi, si actionezi aproape mecanic, fara sa te mai poata tulbura ceva. Totul se transforma in imagine si cuvinte. Rare sunt momentele cand mai tresari, poate la vederea coarnelor unui caprior care se ivesc din apa, in rest totul e decor, de la obeliscul cazut pe tarmul marii pana la mortii intinsi pe jos in pozitii nefiresti dupa retragerea apelor. Te obisnuiesti cu toate aceste nenorociri, ca si cand ele ar exista doar la televizor, nu si-n realitate. Te uiti la reporterii care transmit din mijlocul apelor ca la un exercitiu, ca la o repetitie, si-n cele din urma ca la un film care trebuie sa se temine odata si odata. Schimbi canalul si vezi alti reporteri, care transmit din partea cealalta a lumii, din mijlocul uraganului de aceasta data. Singurul lucru care-ti mai atrage atentia la aceasta grozavie sunt insemnele postului de pe sapca reporterului care transmite in direct uraganul. Apoi te intorci la dezastrul de acasa, aflat