Dupa ce vezi, cinci luni la rand, sate scufundate pana la streasina si jandarmi atarnati de elicoptere incercand sa aleaga din puzderia de maini intinse de pe acoperisuri, e si greu sa-ti mai amintesti cu ce a inceput filmul de groaza al inundatiilor din 2005.
Cu o stire a jurnalelor TV bagata pe la momentul la care publicul-tinta incepe sa pipaie dupa telecomanda. Pe o sosea din Banat, niste insi pescuiau carasei esuati in mijlocul DN-ului peste care daduse apa de-o palma.
Ce harlete? Ce saci de nisip? Satul din fata viiturii se ridicase cu ligheane, cu galeti, cu cosuri, gramada pe chilipir. A doua zi, oamenii care pozasera in direct, cu pestele de coada, ar fi putut pescui si la ei in casa, dar nu mai aveau case.
Cu un ministru al Mediului care, daca mai anunta mult scaderea debitelor, o sa ramanem fara nici un pod, guvernul si-a demonstrat destul de clar competenta.
Cu Tariceanu, care i-a obraznicit pe sinistrati ca vor conditii de hotel, s-au lamurit si chestiunile „de suflet". Nenorocirea e ca, in Romania, rezolvarea problemelor grave nu poate veni decat de la Bucuresti.
La noi, descentralizarea administratiilor locale a ajuns atat de departe, incat bugetul unei comune n-ar avea bani nici de ajutoare sociale, daca nu i-ar picura judetul bani la buget. Iar judetul sta si el cu mana intinsa dupa banii de la centru.
Asa s-a ajuns la reactia aproape mioritica a comunitatilor locale, din timpul inundatiilor. Val dupa val, primariile au asteptat ajutorul, chiar dinainte sa intre apa in ele.
Pana si premierul, care a dormit o noapte „pe tare", cu sinistratii, ca sa-si depaneze imaginea, a izbucnit ieri: „As vrea ca localnicii sa iasa din aceasta stare de pasivitate", a spus Tariceanu.
Cand se rupe digul si vine apa de patru metri, vinovate sunt numai autoritatile centrale – si
