"Si au trait fericiti pana la adanci batraneti...".
Cand crezi cu adevarat in ceva, se va intampla. Daca speri cu toata fiinta ta sa ti se implineasca un vis, acesta se va implini. Indiferent ce ti se intampla, nu ai voie sa-ti lasi sufletul prada disperarii. Disperarea inseamna moartea sperantei. Moartea sperantei inseamna lipsa credintei, iar aceasta ne transforma in suflete goale, pierdute, ratacite acolo de unde nimic nu ne mai poate salva: in iadul singuratatii.
De cand ma stiu, am avut un destin cu intorsaturi ciudate. M-am nascut prea tarziu, in familia unor oameni deja raniti de viata. Am avut o copilarie prea scurta, ucisa brusc, la 10 ani, de moartea tatei. Din acel moment, echilibrul a disparut, timpul a devenit dusmanul meu, cu care nu ma puteam impaca, sufletul meu sensibil de copil mi s-a transformat intr-un gol imens, cu care am trait apoi toata viata. Am fost foarte legata de el. Mi-a daruit nu doar afectiune, ci si un model de viata care sa ma ajute sa disting valorile sigure de noroiul care le inconjura. Mana mea de copil, strecurata in mana lui, era pentru mine fericirea suprema. Descopeream, fara frica, lumea alaturi de el. Dupa disparitia lui, am incercat sa umplu golul care se intindea peste mine cu oameni despre care am crezut ca ma iubesc, dar care m-au tradat. Am incercat sa ma obisnuiesc cu lipsa de afectiune, sa ma maturizez si sa-mi ingrop in suflet durerea atat de adanc, incat sa ramana acolo pentru totdeauna, nestiuta decat de mine si de Dumnezeu.
Nu am reusit. Oamenii au profitat de slabiciunea mea, de dependenta mea de afectivitate, de dorinta mea sufocanta, obsedanta si imposibil de implinit de a iubi si a fi iubita. Mana mea nu mai gasea alta mana de sprijin. Ramanea ridicata spre cer. Incepusem sa cred ca mie nu-mi este sortita dragostea aceea minunata pe care o gasim doar in povesti si care intotdeauna se term
