Toata lumea a auzit sau a citit despre dificultatea exilului. Nu e vorba, desigur, de voiajul turistic amplu, nici de participarea la congrese si simpozioane internationale, si nici macar de burse de studii sau rezidente mai lungi. Ci de traitul ani de zile intr-o alta cultura. Numai cei care au trecut prin aceasta experienta stiu cat e de dureros, de destructurant. E ca si cum te-ai extrage, tu, mica celula insignifianta, dintr-unul din tesuturile corpului national, cu ADN-ul traditiei sale specifice, cu genele sale de comportament si mentalitate, si ai incerca sa patrunzi si sa te fixezi intr-un alt tesut al unui alt corp national, ale carui ADN si programe genetice te vor refuza multa vreme. Traim o epoca a unor enorme fluxuri de migratii ale globulelor umane intre diferitele organisme nationale care constituie corpul total al umanitatii si acopera cu o retea din ce in ce mai densa spatiul planetei. Ca si cum s-ar incerca un experiment la scara globala, in care s-ar testa capacitatea entitatilor nationale de a pierde si a primi celule straine, de a le integra metabolismului propriu, in efortul speciei de a tenta o unificare a puzzle-ului uman in cadrul unui metabolism la scara globala. In care tocmai indivizii ratacitori actuali, celulele calatoare, ar alcatui un fel de hormoni, de proteine declansatoare, pentru aceasta unificare in curs.
Un asemenea experiment global s-ar putea sa fie o izbanda, constituirea unei umanitati unificate, poate acel om cosmic de care vorbesc misticii si traditiile religioase, dar nu intr-un plan spiritual, ci intr-unul civilizational; dar s-ar putea sa fie si un esec, o forma de cancer planetar, care ar dizolva natiunile fara sa propuna o alternativa superioara in loc (ceea ce e totusi indoielnic, instinctul auto-transcendent al speciei fiind mai puternic). In orice caz, indivizii care circula intre doua sau mai multe
