Cu al doilea lung-metraj al lui Cristi Puiu, se confirma ceea ce se putea ghici atunci când Marfa si banii a iesit pe ecrane: aparitia - sigura - a unui cineast de valoare. Marfa si banii avea deja un iz de Duelul lui Spielberg - si ca mijloace reduse si ingenuitate ridicata, si ca ceea ce anunta -, o cariera poate nu atât de flamboaianta ca a regizorului american, dar în mod cert stralucita. Cu o conditie, totusi: ca accidente majore sa nu intervina pe parcurs. Si cu o precizare foarte necesara - e vorba de un tandem scenarist-regizor: Razvan Radulescu-Cristi Puiu.
Moartea Domnului Lazarescu vine, asadar, dupa un prim lung-metraj surprinzator de matur pentru un debutant. Vine, mai precis, dupa un scurt-metraj realizat anul trecut - Un cartus de Kent si un pachet de cafea, premiat cu Ursul de Aur (pentru scurt) la Berlin. Privit din perspectiva actuala, dupa realizarea celui de-al doilea lung-metraj, Un cartus de Kent... nu e un filmulet izolat, ci se înscrie perfect într-o filmografie. Il poti lua ca pe un exercitiu, ca pe o schita ori un studiu pentru compozitia ampla care e Moartea Domnului Lazarescu. Un studiu psihologic si un excelent filmulet de actori (Victor Rebengiuc si Mimi Branescu).
Finetea analizei psihologice e remarcabila si-n Moartea Domnului Lazarescu. La fel ca si pertinenta analizei sociale. A-l reduce însa la categoria de film social e ca si cum ai spune ca Ionescu si Beckett au fost scriitori realisti. Cristi Puiu face parte - deja - din acea categorie de autori care se folosesc de ceea ce-i înconjoara în imediat, pentru a crea ceva ce transcende imediatul. Caci Moartea Domnului Lazarescu propune, de fapt, un cinematograf al deriziunii, în sensul acela ionescian, din Regele moare de exemplu. Totul, în filmul de fata, e sub semnul derizoriului: de la interioarele de apartament din blocurile de beton si limbajul desprins din stra
