Mircea Sandu este un Ion Iliescu postdecembrist al fotbalului romanesc. Nimeni nu-i poate sta in cale, si personajele care incearca sa se ia la tranta cu primul numar al Casei Fotbalului risca sa se Mircea Sandu este un Ion Iliescu postdecembrist al fotbalului romanesc. Nimeni nu-i poate sta in cale, si personajele care incearca sa se ia la tranta cu primul numar al Casei Fotbalului risca sa se acopere de penibil. Incercarile lui Gheorghe Popescu sau Ionut Lupescu de a prelua sefia FRF au sanse de reusita egale cu ale contracandidatilor lui Ion Iliescu din martie 1992. Egale cu 0. Structurile-proptele avute de cei trei viitori adversari apar din start disproportionate. Sunt ca doua partide istorice luandu-se la tranta cu puternicul FDSN (Frontul Democrat al Salvarii Nationale, viitorul PSD) in incercarea de a schimba convingerile unor oameni care inca mai au nevoia unui "tatuca" care sa-i conduca si sa-i indrume. Persoane care au avut mai mult de castigat decat de pierdut in timpul domniei Nasului, invatate sa se descurce in sistemul comunisto-securist, perpetuat cu sarg langa arena "Lia Manoliu", in care barfa si ploconul tin loc parei si spagii. Cine cu cine se bate? Un sindicat, AFAN, si o confederatie sindicala, BNS, avand in spate un numar nu prea numeros de cluburi din diviziile inferioare, multe dintre ele gata sa dezerteze ca un grup de potarnichi la bubuiala unei carabine. Un intreg contingent de fotbalisti, printre care Gheorghe Hagi si Dan Petrescu, si doi puternici impresari, cu influenta atat la Dinamo, cat si la multe cluburi imprastiate pe harta Romaniei, formatii care nu uita insa ca viata a curs netulburata de 15 ani. Si Mircea Sandu. Garantia stabilitatii. Majoritatea cluburilor, cele mai multe dintre ele din mocirlele esaloanelor inferioare, reprezinta baza electoratului pro-Sandu. Garantia victoriei. Pentru dineul care ar putea sarbatori un triumf