Experienţa te învaţă că dintr-o privire asupra unui afiş de recital poţi să îţi faci o idee destul de clară asupra interpretului pe care îl ai în faţă. Astfel, când un program începe cu ,Variaţiunile Diabelli" de Beethoven asta îţi spune mult despre pianistul care îndrăzneşte să abordeze acest colos, un colos nu numai prin dimensiuni - o oră de cântat fără întrerupere - dar mai ales prin consistenţă. Editorul Anton Diabelli comandase unor compozitori importanţi câte o variaţiune pe o temă de vals compusă chiar de el, în vederea alcătuirii unui album. Beethoven a început cu una şi nu s-a mai oprit până la 33, dăruind lumii o capodoperă despre care s-a spus că este ,un microcosmos al geniului beethovenian".

Pianistul Gerhard Oppitz este unul dintre puţinii interpreţi care se pot aventura în acest text extrem de dificil, nu numai prin solicitarea tehnică ci şi prin bogăţia ideatică, prin substanţialitatea muzicii. Format la marea tradiţie a şcolii germane, el şi-a dovedit capacitatea de a survola întreaga construcţie cu o privire sintetică dominatoare. Căci problema principală pe care piesa o pune în faţa interpretului este de a cimenta laolaltă 33 de comentarii ale aceleiaşi teme, trecând-o printr-o multitudine de stări, de la humorul robust până la cea mai adâncă reculegere. Şi nu lipsesc nici referirile mai mult sau mai puţin directe la trecut (Mozart, Bach) sau flashurile pe care geniul beethovenian le aruncă spre viitor (Schubert, Brahms). Puterea de organizare, de cuprindere a pianistului ne-a prilejuit satisfacţia unei versiuni remarcabile; poate doar o tentă de humor în plus şi ceva pedală în minus pe alocuri ar fi fost utile.

întotdeauna este interesantă o privire din afară asupra muzicii noastre chiar dacă nu coincide cu ceea ce gândim noi. Sonata I de Enescu ne este atât de familiară încât ne poate mira că, de pildă, partea a